• Română
  • English
28 martie – 2 aprilie 2017 / Cinema Muzeul Țăranului & Cinema Elvire Popesco / ediția a 7-a

The Alchemy of the Frame

    Sunteți aici

    • You are here:
    • Acasă > Acasă > Filme > Competiție internațională > The Alchemy of the Frame

Competiție internațională - The Alchemy of the Frame

 
Prezentare curatorială de Andrei Tănăsescu
Plăcerea de a explora cadrul cinematografic ne poate oferi adesea descoperiri impresionante. Imediat ce depășim granița lui what-you-see-is-what-you-get și participăm activ și direct la investigarea întâlnirilor mereu imprevizibile între imagini, sunet, emoții, idei din interiorul frame-ului cinematografic, pătrundem pe teritoriul magic al limbajului filmic, cu infinitele sale posibilități. Programul tematic The Alchemy of the Frame: Deconstructing the Image examinează elementele (ne)așteptate ale discursului cinematografic și fuziunea lor plină de creativitate. Chimia conceptuală ce funcționează în aceste filme reprezintă un exemplu impresionant al potențialului creativ aflat în interiorul, și dincolo de marginile cadrului cinematografic. 

Era de așteptat ca eternul provocator Gabriel Abrantes să creeze o ireverențioasă poveste falică despre sculptura lui Brâncuși numită Principesa X. Exact asta este A Brief History of Princess X: o cronică episodică sumară a celebrei lucrări de (infamă) notorietate a sculptorului și a firelor narative încărcate de erotism care fac legătura între conceperea lucrării în atelierul lui Brâncuși, cea care i-a fost model (Principesa Marie Bonaparte), studiile ei revoluționare în materie de sexualitate feminină și, în fine, plasarea - și impactul - sculpturii în spațiul muzeal. Dacă e adevărat că cinema-ul funcționează ca o pânză pe care ne proiectăm dorințele, atunci abstinența pe care o simțim în umorul subversiv juvenil specific lui Abrantes e un omagiu emoționant și plin de respect adus fragilității umane ce se ascunde sub masca curajoasă a artei.

Inspirată de practica fotografică din secolul 19 cunoscută sub numele de Mamele invizibile, artista vizuală Sarah Vanagt investighează însuși actul privirii. Dacă la început fotografia a fost considerată o vrăjitorie, o invenție care fură sufletul subiecților săi, Still Holding Still reușește să capteze exact momentul acela magic în care se naște imaginea, când se petrece transferul de suflet între real și fotografiat. Copii-subiecți observați cu afecțiune și ascultați atent, un cântec de leagăn șoptit care surprinde greutatea eterică a prezenței absente, șoapte înăbușite și respirații abia perceptibile. Dilatând momentul, camera lui Vanagt permite revelarea esenței umane a fiecărui copil cu o imensă tandrețe. Beckett spunea că rolul obiectelor este de a readuce tăcerea; privirea cinematografică a lui Vanagt readuce transcendența în real, în timp ce noi devenim martori participativi.

Ce au în comun John Travolta, Olivia Newton John, Karl Marx, Jean Baudrillard, American Apparel și Bob Dylan? Cu toții sunt semnificanți culturali în căutarea unei narațiuni comune în contagiosul eseu cinematografic al lui Max Grau. Prinzând spectatorul într-un groove implacabil, Grau izolează un motiv muzicalo-narativ din Grease, filmul din anii 1970, pe care îl repetă ad infinitum, deschizând o discuție francă despre infiltrarea culturii pop în conștiința colectivă. Odată plantată sămânța culturală din «[...] craving for narrative», ne învârtim prin rizomului gândirii lui Grau, făcând ocoluri la fiecare punct de referință (fie el personal, politic, social sau cultural) și înțelegând tendințele noastre individuale de consum cultural, asimilare și regurgitare. Odată expulzați din eterna reîntoarcere a lui Grau, nimic din ceea ce vedem, citim sau auzim nu va mai fi la fel.

You Want a Story? (Vreți o poveste?) Antonin Peretjatko răspunde printr-o afirmare fără echivoc a forței narative a vieții și a cinema-ului. Transmis telefonic către spectator prin vocea distorsionată a unui bărbat misterios, mesajul spune că pentru descifrarea unei narațiuni nu e nevoie decât de două personaje feminine într-un tren. Restul, cum se spune, e istorie, sau, în cazul de față, un album-jurnal vizual cu amintirile unui flaneur nevăzut, ale cărui călătorii în jurul pământului sunt redate cu o doză suficientă de spirit, senzualitate, mister și joie-de-vivre pentru a rivaliza cu narațiunile labirintice din filmele de început ale lui Godard și Alain Robbe-Grillet. Însoțite de o coloană sonoră eclectică, în care recunoaștem de la sound-ul filmelor de spionaj la pop-ul contemporan, călătoriile noastre sinaptice prin imaginația debordantă a filmului lui Peretjatko devin o săgeată îndreptată către miezul dorințelor noastre subconștiente.

Cu Foyer, arta iese în stradă. Ismaïl Bahri se plimbă cu camera de filmat prin Tunis, înregistrând orașul și pe locuitorii săi. Elementul subversiv din acest travelogue artistic e generat de bucata de hârtie albă care obturează obiectivul camerei, creând ca efect o reprezentare neașteptată a realității, ce se schimbă ca nuanță și ton în funcție de capriciile vântului. Cortina-barieră a lui Bahri invită la un nou discurs despre moduri de a privi, propunând de fapt o reinterpretare a parabolei Peșterii lui Platon, în care ecranul devine agora pentru idei și opinii, iar totul, de la artă la economie și politică, devine subiect de dezbatere. Simplitatea înseamnă frumusețe, iar în cazul filmului Foyer înseamnă și poezie, căci ce poate fi mai mai intens decât să-ți vezi pe ecran lumea comprimată în forma sa cea mai pură, în timp ce valuri de lumină se întrepătrund pe pânza albă pentru a da naștere unei reprezentări abstracte și totuși atât de familiare a realității?

Regie: 
GABRIEL ABRANTES
Era de așteptat ca eternul provocator Gabriel Abrantes să creeze o ireverențioasă poveste falică despre sculptura lui Brâncuși numită Principesa X. Exact asta este A Brief History of Princess X: o cronică episodică sumară a celebrei lucrări de (infamă) notorietate a sculptorului și a firelor narative încărcate de erotism care fac legătura între conceperea lucrării în atelierul lui Brâncuși, cea care i-a fost model (Principesa Marie Bonaparte), studiile ei revoluționare în materie de sexualitate feminină și, în fine, plasarea - și impactul - sculpturii în spațiul muzeal. Dacă e adevărat că cinema-ul funcționează ca o pânză pe care ne proiectăm dorințele, atunci abstinența pe care o simțim în umorul subversiv juvenil specific lui Abrantes e un omagiu emoționant și plin de respect adus fragilității umane ce se ascunde sub masca curajoasă a artei. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)
Regie: 
SARAH VANAGT
Inspirată de practica fotografică din secolul 19 cunoscută sub numele de Mamele invizibile, artista vizuală Sarah Vanagt investighează însuși actul privirii. Dacă la început fotografia a fost considerată o vrăjitorie, o invenție care fură sufletul subiecților săi, Still Holding Still reușește să capteze exact momentul acela magic în care se naște imaginea, când se petrece transferul de suflet între real și fotografiat. Copii-subiecți observați cu afecțiune și ascultați atent, un cântec de leagăn șoptit care surprinde greutatea eterică a prezenței absente, șoapte înăbușite și respirații abia perceptibile. Dilatând momentul, camera lui Vanagt permite revelarea esenței umane a fiecărui copil cu o imensă tandrețe. Beckett spunea că rolul obiectelor este de a readuce tăcerea; privirea cinematografică a lui Vanagt readuce transcendența în real, în timp ce noi devenim martori participativi. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)
Regie: 
MAX GRAU
Ce au în comun John Travolta, Olivia Newton John, Karl Marx, Jean Baudrillard, American Apparel și Bob Dylan? Cu toții sunt semnificanți culturali în căutarea unei narațiuni comune în contagiosul eseu cinematografic al lui Max Grau. Prinzând spectatorul într-un groove implacabil, Grau izolează un motiv muzicalo-narativ din Grease, filmul din anii 1970, pe care îl repetă ad infinitum, deschizând o discuție francă despre infiltrarea culturii pop în conștiința colectivă. Odată plantată sămânța culturală din «[...] craving for narrative», ne învârtim prin rizomului gândirii lui Grau, făcând ocoluri la fiecare punct de referință (fie el personal, politic, social sau cultural) și înțelegând tendințele noastre individuale de consum cultural, asimilare și regurgitare. Odată expulzați din eterna reîntoarcere a lui Grau, nimic din ceea ce vedem, citim sau auzim nu va mai fi la fel. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)
Regie: 
ANTONIN PERETJATKO
You Want a Story? (Vreți o poveste?) Antonin Peretjatko răspunde printr-o afirmare fără echivoc a forței narative a vieții și a cinema-ului. Transmis telefonic către spectator prin vocea distorsionată a unui bărbat misterios, mesajul spune că pentru descifrarea unei narațiuni nu e nevoie decât de două personaje feminine într-un tren. Restul, cum se spune, e istorie, sau, în cazul de față, un album-jurnal vizual cu amintirile unui flaneur nevăzut, ale cărui călătorii în jurul pământului sunt redate cu o doză suficientă de spirit, senzualitate, mister și joie-de-vivre pentru a rivaliza cu narațiunile labirintice din filmele de început ale lui Godard și Alain Robbe-Grillet. Însoțite de o coloană sonoră eclectică, în care recunoaștem de la sound-ul filmelor de spionaj la pop-ul contemporan, călătoriile noastre sinaptice prin imaginația debordantă a filmului lui Peretjatko devin o săgeată îndreptată către miezul dorințelor noastre subconștiente. (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)
Regie: 
ISMAÏL BAHRI
Cu Foyer, arta iese în stradă. Ismaïl Bahri se plimbă cu camera de filmat prin Tunis, înregistrând orașul și pe locuitorii săi. Elementul subversiv din acest travelogue artistic e generat de bucata de hârtie albă care obturează obiectivul camerei, creând ca efect o reprezentare neașteptată a realității, ce se schimbă ca nuanță și ton în funcție de capriciile vântului. Cortina-barieră a lui Bahri invită la un nou discurs despre moduri de a privi, propunând de fapt o reinterpretare a parabolei Peșterii lui Platon, în care ecranul devine agora pentru idei și opinii, iar totul, de la artă la economie și politică, devine subiect de dezbatere. Simplitatea înseamnă frumusețe, iar în cazul filmului Foter înseamnă și poezie, căci ce poate fi mai mai intens decât să-ți vezi pe ecran lumea comprimată în forma sa cea mai pură, în timp ce valuri de lumină se întrepătrund pe pânza albă pentru a da naștere unei reprezentări abstracte și totuși atât de familiare a realității? (Andrei Tănăsescu, BIEFF 2017)