O mică parte a arhivei fotografice a lui Ion Tarara este pusă în ordine sentimentală de către fiica lui, ocazie cu care cineasta regândește o poetică a arhivisticii.
Este deja al treilea film al Andrei Tarara despre propria familie și, pe măsură ce continuă, acest proiect neplanificat de (auto)documentare din aproape în aproape devine tot mai angoasant pentru spectator. Cineasta pune în practică o idee de la sine înțeleasă, însă rareori întrebuințată pe propria răspundere: timpul poate fi salvat prin cinema. Nimic mai urgent, așadar, decât a filma tot ce iubești, tot ce nu înțelegi pentru moment. Însă încheierea (?) tripticului pune o altă problemă — are o asemenea urgență vreo finalitate? Ce-i urmează? Anti-urgența: a arhiva, a păstra, a face ordine. O serie de gânduri despre memorie sunt totodată o practică și o poetică a arhivisticii. (Călin Boto)
Andra Tarara lucrează cu imagini. A studiat film la UNATC, apoi a absolvit un masterat de antropologie vizuală la SNSPA. În prezent lucrează ca arhivist în cadrul Arhivei de Imagine a MNȚR și în proiecte independente pe foto/video/film. Cel mai recent film al ei, Noi împotriva noastră (premiera la Ji.hlava IDFF 2020) este un documentar realizat în colaborare cu tatăl ei. Relația dintre cei doi este explorată printr-un dialog autentic despre boala ce le-a afectat viețile amândurora. Filmul fost selectat în mai multe festivaluri, a fost desemnat Cel mai bun documentar românesc la AstraFF 2021 și a făcut parte din diferite inițiative culturale care își propun să destigmatizeze bolile psihice.